Vomitato da un letto di corsia su uno strame di canne,
la città grigia e suadente dalla schiena spezzata nella notte fumosa e vacua
ti vide fanciullo al riparo da significati e significanti
dentro un igloo di coperte,
quel mondo rifugio che di latte ti nutrì e vittima t’allevò.
Così la sorte prese forma come perla di conchiglia,
nel tuo nido crescevi senza inquietudini, recitando preghiere, giocando con pupazzi e macchinine, tirando la coda ai gatti.
Lo stagno assecondava la tua fantasia di navigare come Sinbad
e quella fata muta oltre il recinto di capre una mattina di maggio.
Già anonima presenza fra chi intorno condivideva i tuoi giorni
presagivi l’esclusione,
lo sguardo perso dai vetri d’un’aula sospirando casa e gli steli d’erba
d’un soffice giardino fragrante di camomilla.
Fu allora che Pandora aprì il vaso e bersagliarono lo sfigato, il cesso, spalla ideale d’ogni umorista, tu in mezzo agli altri nemico e differente, sommesso e diffidente,
i tratti sgraziati della prima trasformazione adolescenziale,
simulavi tagli alle vene e i primi lutti ti segnavano nel profondo.
Su un muro “Blocco Studentesco” ed il profilo di Mercury, l’ombra degli spinosi rami di biancospino..
L’amore platonico, giusto compenso da dismorfofobica visione, ti regalò un Getsemani
immaginario laddove un orto raccoglieva le tue lacrime sole nelle tenebre
d’un’estate non ancora matura.
A quale entità imputavi l’utopia d’una trascendente perfezione che ti separava da ogni realtà?
Vivevi nascosto,
tu che cercavi riscatto da un microfono inventato dinanzi a folla astratta,
immateriale come la tua seconda voce, identità dissociata, ma l’unica che percepiva
la tua usura interiore, quel subdolo male e sofferenza che portava sinanche le tue mani
ad esserti nemiche, quasi non fossero le tue.
Sepolto vivo, a pregare un egumeno con tratti d’angelo che suoni la carica a colpi di toacă,
ora – il mondo fuori
– condannato a terrena solitudine, nella riserva da te costruita come difesa dall’umiliazione,
autocondannato all’esilio, ma in quale terra, hai infine deciso?
Quella del primo bacio o della prima volta?
C’è chi t’osserva con aria da studio o forse di perplessità, compassione..
ti può aiutare questo?
Non importa gli occhi da lepre intimorita, intrisi di sangue, pesti
per il troppo rimuginìo, le pupille dilatate dai fumi della promazina, la testa una mina pronta a esplodere,
nei dintorni c’è sempre un solitario, uomo di strada o donna dai facili costumi
pronti ad ascoltarti perché sulla linea di confine non trovi parenti o amici,
in preda al terrore solo sfiorato di chi osserva la pretesa d’un sorriso, quello che tu,
non potendo, non sai dare.
Occhi di camaleonte, volto asessuato, che suggi l’ossigeno d’un logoro teppista immemore su un ramo sferzato dall’umore scostante e incostante,
il tuo cuore, la mente, per quanto contaminati,
non son mutati nel limbo d’un Bărăgan-Rjazan’ ove Nebunis ti punta alla gola un khanjar.
Fasci d’energia non distinta, lividi torrenti, nebulosa d’eventi, rotte
soffocate dall’oidio, redshift e stelle nane, blazar e pulsar,
questa la frontiera fra Yin e Yang?
Non v’è logica in te, non esiste filo conduttore, sei la vertigine messa al bando
e ti guardi alle spalle mentre cammini ché sei lo strano, il negativo,
potenziale serial killer agli occhi di alcuni, per te di molti normali
con problemi e comprovati mali, ma non come il tuo,
il tuo non è riconosciuto, si può dire infondato,
pare sia tu la causa del tuo male,
indice di fragilità e inadeguatezza, bimbo che se la prende per nulla,
non saluta e poi chiede scusa, piange e tenta di rimediare.
E nutrivi un culto per lei, invocavi il suo ascolto per dismetter quei panni che non amavi,
quell’abito cangiante e multiforme,
tessuto grezzo, di stracci, che evoca un disagio fuori moda
ma un istrione ha un solo costume di scena e dà fondo alla bottiglia,
non si guarda oltre quel vestito, da evitare quasi fosse infetto
e tu così pure eviti.
Non si prescinde dalla maschera; condannato all’eresia, umile straniero,
alieno alla massa che ti circonda,
il tuo sguardo spaventa e l’afasia ti rende muto, incapace d’esprimere ogni pensiero, idea, di sentire,
comunicare,
così oggetto di scherno sei cera che fuoco non modella, pozzo che acqua non colma.
Una mano ti blandisce e nel deliquio l’intreccio di due corpi come tralci d’edera,
i suoi freschi, fragranti capelli di tussah, come meritarli?
In bilico su un piatto della bilancia unirti ad altra anima e non ferirla?..
Il cuore tuo è coda di scorpione, visione irrelata, inedita cornice al contesto,
una terra di mezzo plasmata da pudico virgulto, sole nell’ombra della sua linfa vitale..
L’ambivalenza non ti concede di chiarire, cambiare
né ti consente di spezzare la catena, raccoglier le reti,
lontane le sere d’inverno infantili a lume di candela..
Lungo il viale dei gelsi l’orologio, schermo rotto, fissa le 16.15 e un bimbo fiero salta una pozzanghera;
la teenager, trucco nero deciso confessa all’amica di volersi rifare,
ha ecceduto col mascara,
il fratello dell’altra ha ventott’anni, ma a suo dire ne dimostra proprio meno;
la metro fila, rettile di galleria,
una fermata, l’universitaria sale e sorride con tenerezza
alle due confidenti,
forse memore d’una fase già conclusa della sua giovinezza.
La luna si spezza e del mattino scioglie l’ultima brezza;
Conciliazione, volontari della Croce Rossa, minio, no, sangue, materia cerebrale,
il fanciullo chiede alla madre cos’è, un avambraccio maciullato strappato dalla spalla,
brandelli di vita, l’anziana sta male, sirene, altoparlanti, l’impiegato bestemmia,
farà tardi in ufficio
e mentre il prete recita solenne le litanie dei santi,
furtivo tra le malcelate spoglie dell’incenso,
tu ci saluti, senza rancore.
BORDERLINE (in rumeno)
Vomat dintr-un pat al spitalului peste un fân de trestii,
orașul gri și ademenitor cu spatele rupt în noaptea fumegoasă și goală
te văzu pe tine copil ferit de semnificate și semnificanți
într-un iglu de plăpumi,
acea lume refugiu care cu lapte te nutri și victimă te crescu.
Astfel soarta luă formă ca perlă în cochilie,
în cuibul tău creșteai fără griji, recitând rugăciuni, jucându-te cu păpuși și mașinuțe,
trăgând pisicile de coadă.
Balta secunda fantezia ta de a naviga ca Sinbad
și acea zână mută dincolo de gard pentru capre o dimineață de mai.
Deja prezență anonimă printre cei care în jur împărțeau zilele tale
preziceai excluderea,
privirea pierdută din geamurile unei aule suspinând casă și firele de iarbă
ale unei grădini moi fragrante de mușețel.
Abia atunci Pandora deschise cutia ei și ochiră nenorocitul, hâdul, umărul ideal al fiecărui
umorist, tu printre alții dușman și diferit, supus și bănuitor,
trăsăturile slute ale primei transformări adolescentine,
simulai tăieri la vine și primele doliuri te afectau.
Pe un zid “Blocco Studentesco” și profilul lui Mercury, umbra ramurilor spinoase ale
păducelului..
Iubirea platonică, recompensă potrivită de o viziune dismorfofobică, îți dărui un Ghetsimani
născocit acolo unde o grădină îți strângea lacrimile singure în tenebrele
unei veri încă premature.
Cărei entități îi imputai utopia unei perfecțiuni transcendente care te detașa de orice realitate?
Trăiai ascuns,
tu ce căutai o răscumpărare de către un microfon inventat în fața unei mulțimi abstracte,
imateriale ca secunda vocea ta, identitate disociată, dar unica care percepea
uzura ta lăuntrică, acea boală vicleană și suferință care purta chiar și mâinile tale
să-ți fie inamice, ca și cum n-ar fi ale tale.
Îngropat de viu, a ruga pe un egumen cu trăsături de înger ca să sune atacul cu lovituri de toacă,
acum – lumea pe-afară
– condamnat la o singurătate pământească, în rezervația construită de tine însuți precum apărare împotriva umilirii,
autocondamnat la exil, dar în ce țară, te-ai hotărât în sfârșit?
Aia din primul sărut sau din prima oară?
Unii te observă cu expresia de analiză sau poate de perplexitate, compătimire..
cu ce te poate ajuta asta?
N-au importanță ochii iepurelui înfricoșat, îmbibați de sânge, învinețiți
din rumegare excesivă, pupilele dilatate din aburii promazinei, capul o mină gata
să explodeze,
în împrejurimi tot este un solitar, omul de pe stradă sau femeie de moravuri ușoare
dispuși să te asculte fiindcă peste linia de hotar nu întâlnești rude sau prieteni,
în pradă terorii doar atinse ale celui care susține pretenția unui zâmbet, cel pe care tu,
neputând, nu știi să-l dai.
Ochi de cameleon, chip asexuat, care sugi oxigenul unui ros ticălos uituc pe un
ram bătut de către o umoare morocănoasă și inconstantă,
inima ta, mintea, chiar dacă molipsite,
nu s-au schimbat în limbul unui Bărăgan-Rjazan’ unde Nebunis îți pune la gât un khanjar.
Fascicule de energie nedistinsă, torente livide, nebuloasa evenimentelor, rute
sufocate de oidium, redshift și stele pitice, blazar și pulsari,
asta-i granița printre Yin și Yang?
Nu există nici o logică în tine, nu există un fir conducător, ești amețeala interzisă
și îți păzești spatele când umbli întrucât ești cel ciudat, cel negativ,
potențial criminal în serie în ochii unora, pentru tine ai multora normali
cu probleme și boli dovedite, dar nu ca a ta,
a ta nu-i recunoscută, se poate spune neîntemeiată,
parcă ești tu cauza bolii tale,
semn de fragilitate și inadecvare, copil care se supără pentru nimic,
nu salută și apoi își cere scuze, plânge și încearcă să remedieze.
Și aveai un cult pentru ea, invocai ascultarea ei ca să te dezbraci de hainele acelea pe care nu le iubeai,
costumul ăla șanjant și multiform,
țesut brut, de cârpe, care evocă un deranj demodat
dar un histrion are doar un costum de scenă și ajunge la fundul sticlei,
nu se privește dincolo de costumul ăla, de evitat ca și cum ar fi infectat
și astfel tu de asemenea eviți.
Nu se exceptează din mască; condamnat la erezie, umil străin,
potrivnic la masa care te înconjoară,
privirea ta sperie și afazia te face mut, incapabil să exprimi fiecare gând, idee, să simți,
să comunici,
astfel obiect de batjocură ești ceară pe care foc n-o modelează, puț pe care apă nu-l umple.
O mână te alină și în leșin două trupuri împletite ca coarde iederei,
părul ei proaspăt, fragrant de tussah, cum să-l meriți?
În cumpănă pe un tas al balanței cum să te însoțești cu un alt suflet și nu-l rănești?..
Inima ta este coadă scorpionului, viziune aiurea, ramă inedită contextului,
un pământ de mijloc plăsmuit de către un pudic vlăstar, soare în umbra limfei sale vitale..
Ambivalența nu-ți îngăduie să lămurești, să schimbi
nici nu-ți permite de a rupe lanțul, de a aduna plasele,
departe-s serile infantile ale iernii la lumina lumânărilor..
De-a lungul aleii duzilor ceasul, ecran rupt, fixează ora 16.15 și un copil mândru sare peste
o băltoacă;
adolescenta, machiaj negru decis îi destăinuie prietenei că vrea să se refacă,
a excedat cu rimel,
fratele celeilalte are douăzeci și opt de ani, dar în opinia ei pare chiar mai tânăr;
metroul aleargă, reptila tunelului,
o stație, universitara urcă și le zâmbește cu tandrețe
la două confidente,
poate păstrând amintirea unei faze deja încheiate ale tinereții.
Luna se sparge și a dimineții topește ultima briză;
Conciliazione, voluntari de Cruce Roșie, miniu, nu, sânge, materie cerebrală,
feciorul își întreabă mama ce-i ăla, un antebraț strivit smuls din umăr,
fragmente de viață, bătrâna se simte rău, sirene, difuzoare, funcționarul înjură,
va întârzia la birou
și în timp ce preotul recită solemn litania sfinților,
pe furiș printre rămășițele abia mascate ale tămâii,
tu ne saluți, fără resentimente.
